A fost odată un om putred de bogat şi omului ăstuia
s-a întâmplat să-i cadă nevasta greu bolnavă. Când a simţit că i se apropie sfârşitul,
femeia şi-a chemat la căpătâi singurul ei copil, o fetiţă, şi i-a spus:
- Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să fii
întotdeauna bună şi cu sufletul neîntinat.
Nu după mult timp omul îşi luă altă nevastă, care îşi
aduse în casă cele două fete pe care le avea. Acestea, nu-i vorbă, erau
frumoase, dar pe cât de luminos le era chipul, pe atât de întunecat şi plin de
răutate le era sufletul.
Pentru fata cea vitregă începură a curge de-aici
înainte zile pline de amărăciune. Îi luară straiele ei cele frumoase şi-o
îmbrăcară c-o vechitură de rochie cenuşie, o încălţară cu nişte papuci de lemn
şi o duseră în bucătărie, într-un alai de batjocuri.
Aici, o puseră să robotească din greu, de dimineaţă şi
până cădea noaptea.
Seara, frântă de oboseală, se cuibărea în cenuşă,
lângă vatră şi până şi somnul îi era numai chin şi amar. Şi fiindcă din această
pricină era totdeauna plină de cenuşă, îi ziseră în râs Cenuşăreasa.
Într-o zi, tatăl fetelor se pregătea să plece la
iarmaroc şi apucă să le întrebe pe cele două fete vitrege ce daruri voiau să le
aducă.
- Rochii frumoase, răspunse una.
- Ba mărgăritare şi nestemate, zise cealaltă.
Într-un târziu o întrebă şi pe Cenuşăreasă:
- Da' ţie, Cenuşăreaso, ce-ţi doreşte inima?
- Cea dintâi rămurică ce s-o anina de pălăria
dumitale, la întoarcerea acasă, pe aia s-o rupi, dragă tată, şi să mi-o aduci.
La iarmaroc, omul avu grijă să cumpere pentru fetele
vitrege rochii frumoase, mărgăritare şi nestemate. În drum spre casă, o creangă
de alun îi atinse pălăria şi i-o dădu jos de pe cap. Astfel îşi aminti de
rugămintea Cenuşăresei.
După ce primi creanga de alun, fata mulţumi din suflet
şi, către seară, se duse la mormântul maică-si, răsădi crenguţa şi începu să
plângă, iar lacrimile picurară pe ramura care crescu şi se făcu o mândreţe de
copac. De trei ori pe zi se ducea Cenuşăreasa la mormântul maică-si şi de
fiecare dată zărea câte o păsărică albă lăsându-se din zbor pe câte o creangă a
alunului. Şi pasărea îi îndeplinea fetei orice dorinţă.
Şi s-a întâmplat ca o dată împăratul să pună la cale o
mare petrecere, gândind că aşa feciorul său o să-şi aleagă mireasa.
Cenuşăreasa o rugă cu lacrimi amare pe maică-sa
vitregă să se îndure şi s-o lase şi pe ea la petrecere.
Aceasta zise:
- Am răsturnat o strachină de linte în cenuşă şi dacă
în două ceasuri alegi toată lintea, atunci o să-ţi îngădui să mergi la
petrecere.
Cenuşăreasa ieşi în grădină pe uşa din dos şi prinse a
striga:
- Blânde porumbiţe şi voi, turturele, şi voi, păsări
ale cerului, veniţi cu toatele de-mi ajutaţi s-aleg lintea:
„Bobul bun, ici, în ulcică, Iar cel rău în guşulică..."
Toate zburătoarele cerului se aşezară în jurul vetrei,
făcându-şi loc în cenuşă. Nu trecuse nici un ceas de când păsărelele se
apucaseră de ales lintea, că şi mântuiră treaba.
Fata îi duse mamei vitrege strachina, numai că aceasta
îi spuse scurt:
- Dacă eşti în stare să-mi alegi din cenuşă două
străchini de linte într-un ceas, te iau şi pe tine!
Fata chemă iar în ajutor păsările cerului:
- Blânde porumbiţe şi voi, turturele, şi voi, păsări
ale cerului, veniţi cu toatele de-mi ajutaţi s-aleg lintea:
„Bobul bun, ici, în ulcică, Iar cel rău în guşulică..."
Nu trecuse nici jumătate de ceas şi fata îi duse mamei
vitrege străchinile cu linte, crezând că de astă dată o vor lua şi pe ea la
petrecere. Dar maştera se împotrivi şi acum:
- Ce, vrei să ne fie ruşine cu tine?! Tot n-o să te
iau cu noi!
Rămasă singurică în toată casa, Cenuşăreasa se duse la mormântul mamei sale şi,
aşezându-se sub alun, grăi:
-Alunaş,
drag alunaş,
Scutură-te, rogu-te-aş,
Şi
mă-mbracă-n strai de-argint
Numa-n aur şi argint.
Pasărea albă, aflată în alun, îi dădu atunci o rochie
ţesută toată în aur şi argint şi-o pereche de conduri cu alesături de mătase şi
argint.
Cenuşăreasa se îmbrăcă în grabă şi se duse la
petrecere unde nimeni nu o recunoscu.
De cum o zări, feciorul împăratului prinse mare drag
de ea şi dănţuiră toată noaptea.
Când se îngâna noaptea cu zorile, fata vru să se ducă
acasă.
- Merg şi eu cu tine! îi zise feciorul împăratului.
Fata reuşi să fugă şi alergă într-un suflet la alun,
dezbrăcă hainele frumoase şi le lăsă la mormânt.
Când intrară cu toţii în casă, o găsiră pe Cenuşăreasa
stând în cenuşă, îmbrăcată în aceleaşi straie rufoase dintotdeauna.
A doua seară, după ce
părinţii şi surorile ei vitrege plecară la petrecere, Cenuşăreasa se grăbi să
se ducă la alun şi-i zise:
-Alunaş, drag alunaş,
Scutură-te, rogu-te-aş,
Şi
mă-mbracă-n strai de-argint
Numa-n aur şi argint.
Atunci păsărica îi aruncă o rochie şi mai frumoasă decât cea din ajun. La
petrecere, feciorul de împărat dănţui toată noaptea numai cu ea. Cum se lăsară
negurile nopţii, fata îi scăpă de sub ochi.
A
treia zi, Cenuşăreasa aşteptă până ce plecară din nou părinţii şi surorile
vitrege şi-apoi se duse iar la mormântul maică-si şi-i grăi pomului:
-Alunaş, drag alunaş,
Scutură-te, rogu-te-aş,
Şi
mă-mbracă-n strai de-argint
Numa-n aur şi argint.
Păsărica îi aruncă o rochie atât de frumoasă şi de
strălucitoare, cum nu s-a mai văzut alta pe lume, iar condurii erau cu totul şi
cu totul numai cu fir de aur.
Când ajunse la petrecere, oaspeţii fură uimiţi de
atâta frumuseţe. Feciorul de împărat dănţui iarăşi numai cu dânsa.
La ivirea zorilor, Cenuşăreasa reuşi să se strecoare
cu atâta dibăcie, că tânărul crai îi pierdu şi de astă dată urma.
Vezi însă el pusese la cale un vicleşug, poruncind să
se ungă treptele cu smoală. Când Cenuşăreasa coborî în fugă, condurul din
piciorul stâng îi rămase agăţat în smoală.
Feciorul de împărat îl ridică, iar a doua zi se grăbi
să se ducă la tatăl fetelor şi, arătându-i condurul, îi zise:
- Fata pe-al cărei picior se va potrivi condurul
acesta, numai aceea îmi va fi nevastă.
Când auziră spusele tânărului crai, cele două fete ale
maşterei se bucurară grozav. Cea mai mare se duse cu pantoful în iatac şi, la
îndemnul maică-si, îşi tăie un deget de la picior pentru a se putea încălţa.
Apoi, abia putând să-şi stăpânească durerea, se înfăţişă înaintea tânărului
crai şi acesta, urcând-o pe cal lângă el, porni cu ea către casă.
Ajunşi în dreptul mormântului, auziră două porumbiţe strigând:
-Vai, conduru-i tare
mic:
Parcă-n cleşte, aşa o
strânge!
Şi-năuntru-i numai
sânge,
Că tot curge pic cu
pic...
Nu-i
mireasa-adevărată!
Ea-i pe-aproape şi
te-aşteaptă...
Atunci feciorul de împărat băgă de seamă că sângele
curgea din piciorul fetei. Întoarse calul şi o duse înapoi acasă, adăugând că
ar dori să încerce şi cealaltă fată condurul.
Aceasta îşi reteză din călcâi şi,
cu chiu cu vai, abia reuşi să se încalţe. Feciorul de împărat porni şi cu ea la
drum, dar, când trecură prin dreptul alunului, porumbiţele prinseră din nou să
dea zvon:
-Vai, conduru-i tare
mic:
Parcă-n cleşte, aşa o
strânge!
Şi-năuntru-i numai
sânge,
Că tot curge pic cu
pic...
Nu-i
mireasa-adevărată!
Ea-i pe-aproape şi
te-aşteaptă...
Văzând ciorapul alb plin de sânge, feciorul de împărat
o duse pe mireasa cea mincinoasă acasă, întrebând:
- Nu mai aveţi vreo altă fată?
J -
Ba, cum să spun... mai am una, o biată Cenuşăreasă, da' nici vorbă, nu poate fi
ea mireasa! grăi tatăl.
Tânărul crai ţinu morţiş s-o vadă. Fata veni şi se
aşeză pe un scăunel, scoase din picior papucul de lemn şi încălţă condurul,
care-i veni ca turnat. Privindu-i chipul, feciorul de împărat o recunoscu pe
dată şi spuse:
- Asta-i mireasa cea adevărată.
Plecară şi, în dreptul alunului, cele două porumbiţe
ciripiră bucuroase:
-Vezi, conduru-i tare mic,
Dar de strâns, de fel n-o strânge,
Şi-năuntru nu e sânge,
Că n-a curs măcar un pic!...
Ea-i mireasa adevărată,
Mult dorită şi visată!...
Apoi,
păsările se aşezară uşurel pe umerii Cenuşăresei şi rămaseră aşa tot timpul cât
s-a prăznuit nunta împărătească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu