Numele generic al locuitorilor unui oraș, județ sau regiune

Oraș - județ - regiune	Numele generic al locuitorilor	Adjectiv
Abrud	abrudean, abrudeni; abrudeancă, abrudence	dar administrație abrudeană!
Alba-Iulia	albaiulian, albaiulieni; albaiuliancă, albaiulience	dar primărie albaiuliană!
Alexandria	alexăndrinean, alexăndrineni; alexăndrineancă, alexăndrinence	dar tradiție alexăndrineană!
Arad	arădean, arădeni; arădeancă, arădence	dar regiune arădeană!
Ardeal	ardelean, ardeleni; ardeleancă, ardelence	(dar bucătărie tradițională  ardelenească, Școala Ardeleană!)
Argeș	argeșean, argeșeni; argeșeancă, argeșence	(dar casă argeșeană!)
Bacău	băcăuan, băcăuani: băcăuancă, băcăuance
Baia de Aramă	băiaş
Baia-Mare	băimărean
Bihor	bihorean,
București	bucureştean,
Buzău	buzoian,
Caransebeș	caransebeşan
Câmpulung Moldovenesc	câmpulungean
Câmpulung Muscel	muscelean
Cernavodă	cernavodean
Constanța sau Tomis	constănțean sau tomitan
Covei (sat în comuna Afumați, județul Dolj)	coveian
Craiova	craiovean, craioveni; craioveancă, craiovence
Dobrogea	dobrogean
Dolj	doljean
Giurgiu	giurgiuvean
Gorj	gorjean
Hârlău	hârlăuan
Horezu	hurezean
Hunedoara	hunedorean
Huși	hușean
Iași	ieșean
Întorsura	întorsurean
Lancrăn (satul natal al lui Lucian Blaga)	lâncrănjan
Mangalia	mangaliot
Miercurea Ciuc	ciucan
Moldova	moldovean
Mureș	mureșean
Neamț	nemțean
Negru Vodă	negruvodean
Olt	oltean
Oaș	oșan
Piatra-Neamț	nemţean sau pietrean
Râmnicu Sărat	râmnicean
Râmnicu Vâlcea	vâlcean
Roman	romașcan
Satu Lung	satulungean
Satu Mare	sătmărean
Sânnicolau Mare	sânnicolean
Sfântu Gheorghe	gheorghian
Sibiu	sibian
Silișteni (comuna Lunca Corbului, județul Argeș)	siliștean
Sighetu Marmației	sighețean
Sinaia	sinăian, sinaiot
Târgu Jiu	târgujian
Târgu Mureş	târgumureşean
Târgu Neamţ	târgunemţean
Timiș	timișan
Timișoara	timișorean
Tomis sau Constanța	tomitan
Transilvania	transilvănean	transilvan
Turnu Măgurele	turnean
Turnu Severin	severinean
Vama Veche	vamaiot
Vaslui	Vasluian
Zalău	zălăuan

Reclama - Nicăieri nu-i ca acasă

Numărul substantivului

Numărul este una dintre categoriile gramaticale în funcţie de care se defineşte substantivul. Cele mai multe substantive au forme pentru ambele numere – singular şi plural – deoarece denumesc obiecte care pot fi numărate – copil – copii, carte – cărţi, om – oameni etc.

Substantivele colective au la forma de singular înteles de plural.

Exemple de substantive colective: banc, stol, clasă, ceată, echipă, cireadă

Observaţie!

Unele substantive colective se formează cu sufixe.

Exemple de substantive colective formate cu sufixe:

- iş: frunzăriş;

- ime: mulţime.

Există însă şi substantive defective de număr, adică au forme numai pentru singular sau numai pentru plural.

a) Substantivele care au numai forma de singular (sunt defective de plural) se mai numesc şi singularia tantum.

Exemple de substantive defective de plural:

-        alimente: miere;

-        materii: aur;

-        însuşiri omeneşti: cinste;

-        sporturi: fotbal;

-        obiecte de învaţămant: istorie;

-        epoci istorice: feudalism;

-        religii: creştinism;

-        dreptate, cinste, sete, brumă, nea, linişte, oxigen,  smoală, aur, sânge, unt, lapte, studenţime, ostăşime

b) Substantivele care numai formă de plural (sunt defective de singular) se numesc pluralia tantum (se mai numesc și substantive defective de singular).

Exemple de substantive defective de singular:

-        alimente: icre;

-        părţi ale corpului: şale;

-    pluralităţi: aplauze, ochelari, pantaloni, tăieţei, icre, vapori, rechizite, zori etc.

Genul substantivului

În ceea ce privește genului, particularitatea limbii române, în comparaţie cu celelalte limbi romanice, constă în existenţa a trei genuri (nu două, ca în franceză, spaniolă, italiană etc.) – masculin, feminin şi neutru. Dacă majoritatea substantivelor sunt mobile, au o formă pentru masculin şi alta pentru feminin, există şi o categorie de substantive epicene, cu o singură formă pentru masculin şi feminin.

Exemple: cioară, cămila, gândac, fluture, maimuţă, şobolan, elefant, vultur, dihor, veveriţă etc. Forme precum cioroi, maimuțoi, cămiloi, veverițoi etc. sunt colocviale (neliterare) și au evidente conotații ironice.

Denumirea județelor României

Mulți dintre noi nu avem o idee clară cu privire la proveniența numelui județului în care locuim sau ne-am născut. Cert este că, anumite evenimente au contribuit la alegerea numelui județului din care facem parte.

1.    În cazul judeţului Alba denumirea vine de la culoarea albă a zidurilor cetăţii medievale din actualul oraş Alba Iulia, clădite din piatră.

2.    Numele judeţului Arad vine de la Orod, un cavaler al Regelui Ungariei Ştefan I care a condus şi a câştigat multe bătălii, în secolul XI, în jurul anului 1080, şi care a avut un rol important în cucerirea Transilvaniei, proces ce a avut loc între secolele XI – XIII. Ulterior, denumirea zonei, pe atunci comitat, s-a transformat în Arad. Actualul Arad este menţionat şi în Cronica pictată de la Viena, din 1331.

3.    Denumirea judeţului Argeş vine de la râul Argeş, căruia dacii îi spuneau Argessos, care cel mai probabil însemna strălucitor.

Banul muncit de Alexandru Mitru

Trăia odată un om tare harnic, pe nume Petcu. Avea Petcu şi un fecior, care se numea Iliuţă. Cât era ziua de mare, Iliuţă nu ştia altceva să facă decât să doarmă.

Într-o zi, Petcu l-a chemat pe Iliuţă şi i-a zis:

 - De mâine să mergi la lucru şi să nu te întorci până nu ai să câştigi un galben.

A plecat Iliuţă. S-a făcut că munceşte un timp. Apoi i-a cerut mamei sale un galben.

- Iată, tată, banul muncit!

Părintele a luat banul şi l-a aruncat in foc spunând:

- Acesta nu e ban câştigat de tine!

A plecat Iliuţă. Era trist că işi necăjise părinţii. S-a apucat de muncă. Pe la sfârşitul lunii se întoarce acasă.

- Te uită, tată! zice Iliuţă, şi îi întinde un galben cu zimţii noi. Tata îl cântăreşte în palmă şi îl azvârle în foc.

- Nu, tată, începu să strige Iliuţă, nu-l arunca! E galben muncit!

Se repede cu mâinile în flăcări, se frige, dar scoate galbenul. Se luminează faţa tatălui.

— Vezi, Iliuţă?Aşa e banul muncit. Îl preţuieşti cu adevărat!

Sursa: Internet

Dovleacul și vița după Alexandru Mitru

E adevărat că întâmplarea asta s-a petrecut demult. Viţa de vie se urca pe araci ca şi acuma. Dovleacul se târa pe jos, precum îi este obiceiul.

            - Ia dă-te jos de-acolo, se răţoi dovleacul. Mai lasă şi pe altul să se urce pe arac!

            - Ce vrei, dovleacule? De ce eşti supărat? răspunse viţa de vie.

            - Aşa, a spus ţâfnos dovleacul. De ce să stai într-una pe sus, iar eu să-mi port fructul prin praf? Doar pentru că ţăranul n-a vrut să-mi pună şi mie un arac?

            - Ţăranul a ştiut ce face, a grăit blând viţa de vie.

            S-au tot certat în dimineaţa aceea şi nu s-au înţeles.

            Mâniat, dovleacul s-a hotărât să urce la fel de sus ca viţa de vie. Şi cum numai la câţiva paşi de acolo se găsea un copac, s-a prins de trunchiul său şi a urcat numai să se vadă sus. A ajuns până în vârful copacului. Îi venea să râdă de viţa de vie care rămase mult mai jos, pe arac.

            Tocmai atuncea trecea pe acolo ţăranul:

            - Ia uite la dovleacul ăsta unde s-a căţărat? grăi el către vecin.

            - Dar să-l vedem când o să-i crească fructul ce o să facă?

            La auzul acestor vorbe dovleacul simţi că îl cuprinde frica. Se uită în jos şi îl apucă ameţeala.

            - E oare vreo primejdie? se întreba în capul lui cel mare. Ar fi vrut să coboare, dar se temea de râsul viţei.

            Şi fructul se cocea şi creştea tot mai mare şi mai greu. Abia se mai ţinea. Ce bine ar fi fost pe pământ. Nu se mai chinuia atât.

            - Viţo de vie, ajută-mă să cobor! Am fost un prost. De-o fi să cad prinde-mă tu între frunze ca să nu mă sfarm.

            - Te-aş ajuta, dar n-am putere! răspunse viţa privindu-şi strugurii grijulie, să nu-i strivească dovleacul gogoman când o să cadă.

            S-a îngreunat dovleacul tot mai mult şi într-o zi s-a întâmplat ceea ce era de aşteptat. Dovleacul a căzut. Coaja s-a spart şi sâmburii s-au împrăştiat. Un purcel, care trecea pe-acolo, l-a văzut şi l-a mâncat.

            Cine l-a pus pe nătăfleţul de dovleac să fie aşa invidios şi fără minte?

           

            Nu te urca unde nu ţi-e locul, nu te da ceea ce nu eşti...

Sursa: Internet

Cenușăreasa de Frații Grimm

A fost odată un om putred de bogat şi omului ăstuia s-a întâmplat să-i cadă nevasta greu bolnavă. Când a simţit că i se apropie sfârşitul, femeia şi-a chemat la căpătâi singurul ei copil, o fetiţă, şi i-a spus:

- Draga mamei, orice ţi s-ar întâmpla, cată să fii întotdeauna bună şi cu sufletul neîntinat.

Nu după mult timp omul îşi luă altă nevastă, care îşi aduse în casă cele două fete pe care le avea. Acestea, nu-i vorbă, erau frumoase, dar pe cât de luminos le era chipul, pe atât de întunecat şi plin de răutate le era sufletul.

Pentru fata cea vitregă începură a curge de-aici înainte zile pline de amărăciune. Îi luară straiele ei cele frumoase şi-o îmbrăcară c-o vechitură de rochie cenuşie, o încălţară cu nişte papuci de lemn şi o duseră în bucătărie, într-un alai de batjocuri.

Aici, o puseră să robotească din greu, de dimineaţă şi până cădea noaptea.

Seara, frântă de oboseală, se cuibărea în cenuşă, lângă vatră şi până şi somnul îi era numai chin şi amar. Şi fiindcă din această pricină era totdeauna plină de cenuşă, îi ziseră în râs Cenuşăreasa.

Într-o zi, tatăl fetelor se pregătea să plece la iarmaroc şi apucă să le întrebe pe cele două fete vitrege ce daruri voiau să le aducă.

- Rochii frumoase, răspunse una.

- Ba mărgăritare şi nestemate, zise cealaltă.

Într-un târziu o întrebă şi pe Cenuşăreasă:

- Da' ţie, Cenuşăreaso, ce-ţi doreşte inima?

- Cea dintâi rămurică ce s-o anina de pălăria dumitale, la întoarcerea acasă, pe aia s-o rupi, dragă tată, şi să mi-o aduci.